Legislația din Italia prevede ca, în cazul separării sau al divorțului, unul dintre cei doi soți va plăti celuilalt o sumă de bani, cunoscută sub numele de indemnizație de întreținere și care este destinată fie pentru creșterea copilului rămas în grija celuilalt părinte, fie celuilalt soț, care nu are o situație materială la fel de bună precum fostul partener.

Cei ce vor să divorțeze pot face acest lucru în fața judecătorului sau, în anumite situații,  în fața primarului localității în care trăiesc sau chiar printr-o înțelegere semnată în fața avocaților. Divorțul la primărie sau prin înțelegerea părților este posibil doar în cazul în care cuplul nu are copii, copiii pe care-i are nu au niciun handicap sau copilul a devenit independent și nu se mai află în întreținerea părinților.

De curând, regulile folosite la acordarea aceastei indemnizații au fost modificate, în sensul în care au fost eliminate anumite situații în care se poate acorda aceasta. Mai exact, indemnizația ar trebui să asigure revenirea la nivelul de trai anterior divorțului al persoanei cu venituri mai mici decât partenerul acesteia. Spus mai simplu, cel mai bogat va plăti o indemnizație celui cu venituri mai reduse, pentru ca acesta din urmă să aibă aceeași putere de cumpărare (cu anumite limite) ca în perioada căsătoriei.

O decizie a Curții Supreme de Casație din Italia stabilește că această indemnizație nu trebuie să încurajeze stilul de viață parazit. Măsura e menită să nu permită persoanelor care divorțează, dar au și vârsta potrivită, cât și capacitate de muncă, să trăiască doar pe baza indemnizației de întreținere, fără să depună eforturi pentru a-și găsi un loc de muncă.

Totodată, indemnizația este destinată asigurării independenței financiare a persoanei divorțate, iar la stabilirea valorii acesteia se ține cont de vârsta celui care urmează să o primească și de durata căsătoriei. În mod evident, dacă o căsătorie a fost de scurtă durată, indemnizația de întreținere va avea o valoare mai mică.

De asemenea, la stabilirea valorii indemnizației se va ține cont și de contribuția la veniturile familiei sau implicarea în creșterea copiilor. În ultima situație, se consideră că implicarea în creșterea copiilor și în administrarea casei în care a locuit familia a eliminat posibilitatea de a contribui direct la veniturile familiei.

Acordarea indemnizației poate fi refuzată în cazul în care, chiar dacă diferența dintre veniturile celor doi soți a fost mare, soțul care ar trebui să o primească are suficiente venituri pentru a avea independență financiară și în cazul în care nu a contribuit foarte mult la veniturile familiei sau la întreținerea casei și creșterea copiilor.